Pericolul explicațiilor prea simple De ce ne grăbim să punem oamenii în categorii? Există o tendință subtilă pe care o observ din ce în ce mai des, atât în mine, cât și în jurul meu. O tendință atât de comună încât aproape a devenit invizibilă. Ne explicăm lumea prin propoziții absolute. „El este așa.” „Ea face întotdeauna asta.” „Oamenii ca ei nu se schimbă.” „Dacă s-a întâmplat asta, sigur Dumnezeu a vrut să-i dea o lecție.” Folosim cuvinte precum întotdeauna , niciodată , sigur , toți , nimeni , de fiecare dată . Ele ne oferă sentimentul că am înțeles realitatea. În realitate, de multe ori doar am redus-o la o schemă suficient de simplă încât să nu ne mai incomodeze. Poate că această simplificare este una dintre cele mai răspândite forme ale gândirii umane. Mintea iubește scurtăturile Psihologia cognitivă explică foarte bine acest fenomen. Creierul consumă enorm de multă energie. Deși reprezintă aproximativ 2% din greutatea corpului, consumă...
Un Dumnezeu prea mare pentru cutiile noastre Observ un fenomen tot mai prezent în lumea creștină. Nu doar în România, ci pretutindeni. Oamenii par să se împartă în două tabere. Unii văd supranaturalul peste tot. Fiecare coincidență devine un semn. Fiecare emoție, o revelație. Fiecare impresie, o voce a lui Dumnezeu. Ceilalți privesc cu suspiciune aproape orice experiență spirituală care depășește ceea ce pot explica, controla sau încadra în propriile categorii teologice. Orice lucru nou este privit ca o amenințare. Nu mă regăsesc în niciuna dintre aceste extreme. Dacă ar trebui să mă definesc, probabil aș spune că sunt un credincios sceptic. Sceptic față de orice afirmație omenească. Dar deschis la tot ceea ce Dumnezeu ar putea face. Scepticismul nu este opusul credinței. Uneori este chiar forma ei matură. Nu înseamnă să respingi, ci să cercetezi. Să nu înghiți orice, dar nici să nu excluzi din start ceea ce nu înțelegi. Există un pericol subtil pe care îl văd tot mai des: tendin...