Pretiosii mei frati,
Draga Iason
Draga Ilias
Am ajuns la capatul puterilor noastre. Nici macar speranta pe care ne-o dadeau scrisorile celor dragi nu o mai avem. Putini dintre noi am mai primit vesti de la cei pe care ii iubim. Nu stim ce s-a intamplat cu ei si acest lucru ne adanceste si mai mult mizeria psihica in care suntem afundati.
Luptam mecanic. Stim pentru ce luptam dar zvonurile ce vin din
Realitatea pe care o traim aici este o realitate data, ori de ritmul gloantelor care cad peste noi in fiecare secunda, ori de ritmul inimii speriate si apasate de ne-speranta.
Idealul nostru este plin de noroiul prin care ne taram si de sangele celor pe care nici macar nu mai avem timp sa ii ingropam. Totul este real dar nu stiu cata realitate se mai ascunde in acest real. Idealul cu care am pornit atarna intre fiinta si nefiinta legat de un fir de speranta pe care o asteptam si credem in ea. Transeele nu ne mai pot da siguranta ce ne-o dadeau. Ne transformam intr-o sleahta de soldati fantoma care lupta pentru un ideal in care nimeni nu mai crede.
Dupa cum bine stiti (daca au mai ajuns la voi scrisorile mele) suntem separati de ceilalti. Suntem o grupa de guerila care primeste ordine dure si trebuie sa le duca la indeplinire, pregatind calea armatei mari. Ceea ce facem noi nu este usor din cel putin doua perspective: prima, daca suntem prinsi nu suntem salvati de nimeni pentru ca noi nu existam oficial, si a doua, daca repurtam victorii, noi nu suntem trimisi sa ne odihnim ci trebuie sa continuam. Noi luptam continuu. Am luptat fara zabava si asa vom continua, nu vrem insa sa ne desprindem de cei care ne sunt frati si care ne urmeaza. Vrem sa stim si sa se stie ca luptam impreuna.
Castigam teren. Suntem insa la capatul puterilor noastre. A lupta izolati este ca si cum luptam cu doi inamici: cu cel care ne-a atacat si cu noi insine. Nici nu vreau sa spun ce atragatoare arata pentru unii dezertarea.
Aici si acum totul este diferit. Sunt liderul acestei grupe de gherila dar autoritatea mea este deseori pusa la indoiala. Am suferit vazand delasarea si joaca cu care multi se complac. In primele zile am crezut ca e o modalitate de a te distanta de tensiunea luptei dar nu era asa. Adevarul este ca o lupta sustinuta si care dureaza mult erodeaza seriozitatea tintei pe care o avem. Nu am fost deci foarte usor acceptat cand am readus in fata tuturor telul nostru. Riscam sa ne construim un grup in care totul mergea sigur si dupa anumite reguli insa fara pasiune.
Va intreb pe voi, ce bucurie vom mai avea dupa castigarea luptei daca in timpul ei nu mai avem deloc pasiune? Suntem gata sa ne jertfim placerea de moment si siguranta exercitiilor noastre pentru a ne rededica unei pasiuni care pe termen lung ne va tine in viata mai usor decat un atac sau o aparare bine calculata?
Ma rog sa primiti macar aceste randuri. Si sper sa fiti … vii.
Adrastos
Comentarii