Noi, poetii si scriitori tineri, suntem o reactie si nu o pozitie.
Ma aflu in pozitia acelora despre care vorbesc, si recunosc, nu o fac cu placere. Ne lipseste ceva iar acel ceva este un fel de coloana vertebrala, un os tare in jurul caruia sa ne construim toata structura inspiratiei noastre. Trebuie sa credem in ceva.
Oricat de puternica este reactia noastra, oricat de apreciata ar fi (si aici ma tem ca noi deseori ne apreciem in functie de aprecierea altora) ea depinde de elementul la care a reactionat. Reactia are o putere parazitara.
Noi reactionam la lipsa de substanta in politica sau la lipsa unei directii clare in literatura romaneasca. Nu suntem insa decat o reactie. Reactia noastra trebuie sa isi aibe bazele in ceea ce credem nu in ceea ce cred altii. Reactia noastra trebuie sa fie un rezultat al ceea ce suntem si credem.
Avem nevoie de o directie clara, de un drum diferit. Reactia este intr-adevar diferita de elementul la care reactioneza dar este paralela cu el (si de sens opus). Noi ne dezvoltam in paralel cu elementul pe care il contrazicem. Vibratia artei noastre nu este decat un ecou al unei lipse. Poate viata a ceea ce scriem trebuie sa fie un ecou al unei credinte sigure in ceva.
Pana la urma in ce credem noi, artistii tineri? In schimbare mi se raspunde cel mai adesea. Schimbarea e ceva dinamic (si la moda acum) iar in contextul unei baze pentru ceea ce scriem, este ceva nesigur. Daca scriem doar de dragul schimbarii sau de dragul de a fi de sens opus unora nu facem decat sa ne dinamitam baza de care avem atat nevoie.
Odata ce lucrul la care reactionam dispare, disparem si noi ca artisti. Trebuie sa existam si fara puterea pe care o parazitam de la gazda noastra, societatea dezorientata si fara scop.
Acum putem scrie orice pentru ca ne gasim admiratori undeva. Unde sunt visele unui scriitor tanar care doreste sa devina cunoscut universal. NU trebuie sa scriem pentru ca in cele din urma sa ne citeasca bunica sau matusa. Am imresia ca publicam doar pentru a ne satisface amorul propriu si pentru a ne crea o imagine de deosebiti in societate. De fapt ne publicam singuri folosindu-ne mai ales de internet si de bloguri sau de edituri care ar publice orice. Daca facem acest lucru nu facem decat sa subliniem criza in care ne aflam, o criza a identitatii. Da, asta e! Ca artisti tineri, traim mai mult ca oricare generatie o criza acuta a identitatii.
Ce e de facut? Avem nevoie de mentori? Poate ca da, dar de unde, acum cand o societate literara putenica nu mai exista. Nu mai avem varfuri spre care sa tindem. Din pacate.
Trebuie sa ne oprim si ne intrebam in ce credem. In ce credem? E aceasta credinta capabila sa ne duca mai departe sau nu? Daca nu, atunci trebuie sa ne gasim o baza puternica pe care sa putem construi.
Daca ne comportam doar ca o reactie la ceea ce se vede sau se intampla nu vom prea puternici, iar vitalitatea noastra va depinde de altceva sau altcineva. Doar de dragul de a fi diferiti nu putem sa creem o societate literara tanara puternica.
Desi ni se ofera posibilitatea sa ne cunoastem mai bine nu o facem. Blestemul tehnicii actuale este ca ne vinde minciuna apropierii cand de fapt noi ne indepartam mai mult unul de altul.
Haideti sa strangem randurile si sa fim pur si simplu. Sa nu mai fim o reactie ci sa credem in ceva care ne va putea ajuta sa devenim.
Comentarii