Un Dumnezeu prea mare pentru cutiile noastre

Observ un fenomen tot mai prezent în lumea creștină. Nu doar în România, ci pretutindeni. Oamenii par să se împartă în două tabere.

Unii văd supranaturalul peste tot. Fiecare coincidență devine un semn. Fiecare emoție, o revelație. Fiecare impresie, o voce a lui Dumnezeu.

Ceilalți privesc cu suspiciune aproape orice experiență spirituală care depășește ceea ce pot explica, controla sau încadra în propriile categorii teologice. Orice lucru nou este privit ca o amenințare.

Nu mă regăsesc în niciuna dintre aceste extreme.

Dacă ar trebui să mă definesc, probabil aș spune că sunt un credincios sceptic. Sceptic față de orice afirmație omenească. Dar deschis la tot ceea ce Dumnezeu ar putea face.

Scepticismul nu este opusul credinței. Uneori este chiar forma ei matură. Nu înseamnă să respingi, ci să cercetezi. Să nu înghiți orice, dar nici să nu excluzi din start ceea ce nu înțelegi.

Există un pericol subtil pe care îl văd tot mai des: tendința de a-L face pe Dumnezeu atât de previzibil încât să încapă perfect în sistemul nostru de gândire.

Nu cred că acesta este Dumnezeul Scripturii.

Scriptura însăși este plină de evenimente care i-au șocat pe cei ce le-au trăit. Moise nu se aștepta la un rug care arde fără să se mistuie. Ucenicii nu se așteptau ca Isus să umble pe apă. Petru nu se aștepta ca Duhul Sfânt să fie turnat peste neamuri. Dacă Dumnezeu i-a surprins constant pe oamenii credinței, de ce presupunem că pe noi nu ne-ar mai putea surprinde?

Nu spun că orice experiență este autentică.

Nu spun că orice afirmație trebuie acceptată.

Dimpotrivă. Scriptura ne cheamă să cercetăm toate lucrurile și să păstrăm ce este bun.

Dar cercetarea presupune că mai întâi ești dispus să cercetezi. Nu să condamni înainte de a înțelege.

Există un adevăr obiectiv. Dumnezeu există. Scriptura este autoritatea noastră. Evanghelia nu se negociază.

Însă în același timp trebuie să recunoaștem cu smerenie un lucru: faptul că Biblia este infailibilă nu înseamnă că interpretarea mea este infailibilă.

Aici cred că începe maturitatea.

Suntem foarte siguri pe interpretările noastre, deși citim o carte scrisă într-o cultură diferită, într-o limbă diferită și într-o lume diferită. De multe ori citim Biblia prin filtrul secolului XXI și nici nu ne dăm seama.

Poate că una dintre cele mai mari ispite ale generației noastre este să confundăm convingerile noastre cu revelația lui Dumnezeu.

Ajungem să construim un Dumnezeu care seamănă izbitor cu noi.

Are aceleași limite. Aceleași preferințe. Aceleași reacții. Aceleași categorii.

Și fără să vrem, Dumnezeu ajunge să încapă perfect în cutia pe care noi am construit-o.

Dar Dumnezeul Bibliei nu încape în nicio cutie. El poate fi cunoscut cu adevărat, dar niciodată epuizat. Poate fi descoperit, dar niciodată stăpânit intelectual. Cu cât Îl cunoști mai mult, cu atât realizezi cât de puțin Îl cunoști.

De aceea cred că avem nevoie de două virtuți care rar mai stau împreună: convingeri ferme și smerenie intelectuală. 

Convingeri ferme, pentru că adevărul există. Smerenie, pentru că înțelegerea mea este întotdeauna limitată.

Poate că nu avem nevoie de mai puțină doctrină și nici de mai multe experiențe.

Avem nevoie de mai mult discernământ.

Discernământul nu stinge Duhul, dar nici nu aprinde focuri străine.

Nu idolatrizează experiența, dar nici nu absolutizează explicația.

Lasă loc pentru mister, fără să renunțe la adevăr.

Pentru că Dumnezeul pe care Îl urmăm este infinit mai mare decât teologia mea și infinit mai consecvent decât emoțiile mele.

Și cred că acesta este un motiv suficient să rămân mereu uimit, mereu curios și mereu dispus să spun, atunci când este cazul:

„Nu înțeleg încă. Dar nici nu vreau să-L limitez pe Dumnezeu la ceea ce înțeleg eu.”